România, tot mai departe de euro?


     Într-un articol publicat în ziarul BURSA din 26 mai 2017, domnul Daniel Dăianu apreciază că România nu este pregătită să adere la euro în prezent şi nici în următorii doi-trei ani. În principal, se enunţă două argumente: (i) este necesară atingerea unui grad de convergenţă reală şi structurală. Se citează, dintr-un studiu al Institutului european român, că produsul intern brut al României pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, ar putea atinge 75 la sută din media zonei euro în 6-7 ani şi se subliniază importanţa reformelor structurale; (ii) zona euro are un design suferind, fiind în curs dezbateri asupra reformelor potrivite pentru o uniune monetară.
     Să discutăm , pe rând, aceste argumente.
     Nu contest că ar fi foarte bine ca România să fie convergentă real, pe deplin, cu statele dezvoltate din zona euro. De altfel, acesta este şi un obiectiv fundamental al Uniunii Europene pentru statele membre, căruia i se alocă importante sume din bugetul UE (fondul de dezvoltare regională, fondul de coeziune, fondul de dezvoltare rurală, fondul european social, fondul european pentru pescuit şi maritim, ca şi alte acţiuni şi iniţiative finanţate din acelaşi buget). Cetăţenii români ar avea un standard de viaţă ridicat, caracterizat nu numai prin PIB pe locuitor, dar şi prin sisteme moderne şi eficiente de învăţământ, sănătate, cercetare-dezvoltare, infrastructură performantă în domeniul transporturilor , energiei şi comunicaţiilor. 
     Dar pentru a ajunge aici, avem nevoie de decenii, fără ca cineva să ne garanteze că vom şi reuşi. După cum se ştie deja, în 27 de ani care au trecut din decembrie 1989, nu am reuşit să facem nici o autostradă care să străbată Carpaţii. De aceea, pe bună dreptate, cred că şi domnul Dăianu afirmă că pentru a adera la euro, nu este necesar să atingem media zonei euro la PIB/locuitor. 
      Decalajele de dezvoltare contează dar, în opinia mea, aderarea la zona euro este în primul rând o problemă de stăpânire a echilibrelor (şi nu mă refer aici numai la echilibrul dintre venituri şi productivitate) şi, în al doilea rând, de o anumită convergenţă reală. Să ne amintim: gradul ridicat de dezvoltare al SUA nu a prevenit aşa zisa "distribuire" a riscurilor prin produse financiare toxice, cărora agenţiile de rating le-au acordat triplu A. Aceste produse financiare toxice au declanşat ultima criză financiară, care a devenit globală pentru că, în principal, a găsit excese financiare în foarte multe ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare; sau, tot într-o ţară dezvoltată-Spania, nu s-a putut înfrâna finanţarea sectorului imobiliar de către bănci, să spunem de o manieră exuberantă, pentru a nu o denumi iresponsabilă; şi exemplele pot continua. 
      Prin urmare, un stat membru al zonei euro dezvoltat poate genera dezechilibre severe care trebuie corectate (chiar mai periculoase decât dezechilibrele apărute într-o economie mai puţin dezvoltată). Corecţia dezechilibrelor nu este uşoară pentru nici o economie din lume. Faptul că un stat din zona euro nu mai poate folosi deprecierea cursului de schimb (care este poate cea mai perversă metodă de corecţie prin consecinţele sale asupra celor mai defavorizaţi) şi este nevoit să acţioneze direct asupra factorilor care generează creşterea economică şi competitivitatea produselor şi serviciilor sale (forţa de muncă, capitalul şi productivitatea) poate fi un stimulent puternic pentru România, tocmai ţinând seama de unele aspecte ale "culturii" noastre economice, relevate de către unii susţinători ai decalajului cultural (potrivit cărora, şi acest decalaj ar trebui să ne mai îndepărteze de data aderării la euro).
     Sunt de acord cu domnul Dăianu asupra importanţei reformelor structurale. Dar, după cum bine cunoaştem din istoria economică, aceste reforme însoţesc o economie în toate etapele sale de dezvoltare. De exemplu, sub noua preşedinţie, Franţa, ţară dezvoltată, îşi propune noi reforme structurale..."reforma continuă". 
     Aşadar, acum, este momentul să ne clarificăm ce reforme considerăm că sunt strict necesare pentru a adera la euro şi să le punem în acest plan de acţiune, pentru care Guvernul România şi-a asumat responsabilitatea să-l definitiveze. Evident, un plan de acţiune cu un termen pentru aderare care, odată convenit, să fie şi respectat (altfel, din nou, ne vom facem de râs, noi înşine). 
     Pentru liniştea unora din sistemul financiar, aderarea la euro va elimina câştigurile din schimburile valutare pe euro, dar va menţine profiturile din diferenţialul de dobânzi, deoarece "deceniul de aur " al zonei euro, când, de exemplu, Grecia se împrumuta pe pieţele europene de capital, cam la aceeaşi dobândă ca şi Germania, nu se va mai repeta. Atunci când va ieşi pe pieţele de capital pentru a se împrumuta în euro, fiecare stat membru va plăti o dobândă, diferenţiată în funcţie de credibilitatea pe care o prezintă şi de situaţia specifică a pieţei respective.
     Este adevărat că statele membre din zona euro discută reformele necesare pentru uniunea monetară, dar aceasta nu va fi niciodată de tipul celei descrise de teoria economică. A se vedea, în acest sens, şi recentul raport al Comisiei Europene, cu privire la adâncirea Uniunii economice şi monetare (din 31 mai, 2017). Am în vedere că Uniunea Europeană este o construcţie politică unică în lume şi, în consecinţă, şi-a creat şi îşi creează propriile politici şi instrumente de acţiune, inclusiv în domeniul uniunii monetare. Este drept, că, pentru a se acţiona în recenta criză financiară, zona euro nu a dispus de un fond financiar pentru intervenţii în cazul şocurilor asimetrice. A trebuit să fie înfiinţat un fond separat de intervenţie, în afara tratatelor Uniunii Europene, sau, cum se mai spune, printr-o metodă inter-guvernamentală. Dar ne putem pune următoarea întrebare: pentru ce ar trebui ca, de exemplu, Germania să subvenţioneze un stat membru din zona euro care a intrat în dezechilibre serioase, din cauza unor politici proaste, cum ar fi, de pildă, supra-îndatorarea?
     Fiecare stat membru al zonei euro va învăţa (dacă încă nu a făcut-o) că trebuie să-şi gestioneze propriile echilibre, iar când nu o va face, atunci va beneficia de solidaritate, dar nu prin subvenţionare din partea altor state membre (exemplul frecvent cu SUA, care este un stat federal, nu se aplică în Uniunea Europeană). Desigur, în cazul unor şocuri asimetrice, din cauze independente de politicile adoptate de către un stat membru din zona euro, solidaritatea poate îmbrăca anumite forme de sprijin, condiţionate de ajustările necesare pentru revenirea la starea de echilibru. În Parlamentul European, există dezbateri cu privire la formele instituţionale posibile ale unui astfel de solidarităţi.
     În concluzie, un stat membru poate adera la euro dacă stăpâneşte echilibrele economice. Gradul de dezvoltare este important, dar nu decisiv. Reformele structurale sunt o permanenţă în viaţa economică a unei ţări, dar , în fiecare etapă, trebuie identificate reformele adecvate etapei respective. Planul de acţiune al României pentru trecerea la euro ar trebui să clarifice ce mai este de făcut pentru ca economia să funcţioneze, cât mai mult, în starea de echilibru dinamic şi să aibă forţa de a corecta dezechilibrele care intervin inerent în viaţa oricărei economii, indiferent de cauzele care le generează. Uniunea monetară din zona euro nu va fi niciodată suprapusă modelului indicat de teoria economică. Subvenţionarea unui stat din zona euro de către alte state membre este neacceptată politic şi nici justificată economic, atunci când motivul este corectarea unor dezechilibre generate de politici proaste.

Galerie foto

  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan

Arhiva

Calendar Parlamentar