Convergenţa reală şi adoptarea monedei euro


 De la bun început, doresc să salut opiniile exprimate de către colaboratorii ziarului Bursa, cu privire la adoptarea monedei euro. Avem nevoie acum de acest schimb de opinii, deoarece, printr-un document oficial, respectiv programul de convergenţă 2015-2018, Guvernul României şi-a propus trecerea la euro, începând cu anul 2019.
     Intrarea României în zona euro va influenţa deciziile şi acţiunile tuturor actorilor vieţii politice, economice şi sociale şi, mai ales, ale celor din sistemul financiar. Ar fi de dorit, ca schimbul de opinii pe acest subiect de interes naţional să fie reprezentativ pentru întreaga societate românească şi nu numai pentru un sector economic sau altul.
     În acest cadru, remarc punctul de vedere cu privire la caracterul decisiv al convergenţei reale, în luarea deciziei cu privire la data aderării la euro (vezi Daniel Dăianu, în Bursa din 18 mai 2015).
     Fără îndoială, au sens îngrijorările exprimate în legătură cu funcţionalitatea zonei euro, ca, de exemplu, pierderea unor pârghii importante pentru atenuarea impactului şocurilor asimetrice, cum sunt politica monetară şi de curs şi recurgerea la devalorizări interne pentru corectarea dezechilibrelor; lipsa unor aranjamente fiscale adecvate; structuri diferite ale economiilor; menţinerea unor cauze obiective pentru diferenţele de inflaţie între diferitele ţări etc. Există o întreagă literatură de specialitate cu privire la aceste probleme.
     Statele membre ale Uniunii Europene vin cu răspunsuri la problemele respective, chiar dacă, uneori, parţiale, prin întărirea guvernanţei economice la nivelul Uniunii, inclusiv a supravegherii pieţelor financiare, prin politicile europene structurale şi de coeziune. În fapt, prin realizarea, treptată, a unei adevărate Uniuni Economice şi Monetare. Cât de lung va fi acest proces, rămâne de văzut, dar el este real, progresează şi, mai ales, individualizează , tot mai mult, zona euro, în interiorul UE, ca factor determinant în ceea ce priveşte deciziile asupra viitorului şi politicilor UE.
     Neconvingătoare rămâne însă susţinerea condiţionării adoptării euro de atingerea unui anumit grad de convergenţă reală, afirmată în punctul de vedere menţionat. Ni se sugerează, acum, că potrivit ar fi un nivel al produsului intern brut pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, de peste 70 la sută din media zonei euro. Desigur, cifra de 70 este şi ea relativă, greu de demonstrat că am fi mai "pregătiţi" atunci pentru euro, ca, de altfel, şi cifra avansată de alte opinii din sectorul financiar, care indicau un nivel de cel puţin 60 la sută din media Uniunii (28 de state membre). În programul României de convergenţă, transmis Comisiei Europene, la orizontul anului 2020, se prevede un nivel al PIB pe locuitor de circa 71 la sută din media Uniunii (faţă de media zonei euro, nivelul ar fi mai mic).
     O dată cu intrarea României în UE, avem un singur obiectiv prioritar, căruia ar trebui să-i subordonăm toate acţiunile noastre: atingerea standardului de viaţă mediu din UE, într-o perioadă de timp rezonabilă, adică pe parcursul unei generaţii. Prin urmare, convergenţa reală este esenţială pentru sporirea bunăstării cetăţenilor României.
     Dar, acum, discutăm despre faptul dacă convergenţa reală ar trebui să condiţioneze aderarea României la zona euro. Iar aici, aşa cum am arătat într-un articol precedent ( ziarul Bursa din 15 mai 2015), determinantă este îndeplinirea criteriilor de convergenţă (denumită şi nominală) şi sustenabilitatea acestei performanţe pe termen lung.
     Este timpul să recunoaştem că România a devenit vulnerabilă în faţa crizei financiare şi economice, la sfârşitul anului 2008, datorită politicilor fiscale, bugetare şi a celor de credit din anii premergători crizei şi nu pentru faptul că era şi este încă o economie în curs de dezvoltare.
     Majorarea veniturilor din sectorul public şi a beneficiilor sociale, inclusiv a drepturilor de pensii, a fost nesustenabilă, fiind posibilă şi pe seama expansiunii fără precedent , a creditului. Datoria externă pe termen scurt atinsese pragul de avertizare pentru piaţa internaţională a capitalului.
     Corectarea dezechilibrelor acumulate se producea în orice situaţie. Şi rămâne deschisă discuţia, dacă un mod de corectare prin devalorizări interne nu este mai transparent şi mai direct , decât cel netransparent , prin deprecierea monedei naţionale (ceea ce , evident, nu înseamnă că nu pot fi folosite ambele metode, aşa cum s-a procedat în România). Iar pentru ca echilibrele recâştigate să rămână sustenabile, corecţiile au fost însoţite de reforme structurale, din păcate, neduse până la capăt.
     Grecia este o economie dezvoltată. A ajuns într-o situaţie financiară extrem de grea nu pentru faptul că este în zona euro, ci ca urmare a datoriei sale publice exagerate. Iar când vorbim de un caz de supra-îndatorare, fie că este vorba de o ţară, de o firmă sau de o persoană, se uită prea des, că, întotdeauna, avem doi vinovaţi: debitorul şi creditorul. În consecinţă, în cadrul programelor de restructurare, unii creditori acceptă să şteargă o parte din datoria debitorilor, fie în mod direct , ca în Grecia, fie prin declararea creditelor ca neperformante şi încercarea de valorificare a acestora pe piaţă, cu pierderile de rigoare. Nu este nimic altceva decât procesul dureros, dar inevitabil, de punere în concordanţă a capacităţii reale a debitorului de a genera venituri cu obligaţiile sale de plată.
     De asemenea, o economie dezvoltată este şi Spania, unde principala cauză a vulnerabilităţii în faţa crizei a fost supraîndatorarea sectorului privat. Este adevărat că economiile deschise se pot confrunta cu intrări masive de capitaluri, în căutarea unor randamente mai bune.
     Dar, pentru astfel de situaţii, există autorităţi care exercită atribuţiuni de supraveghere a pieţelor. Iar Fondul Monetar Internaţional recomanda, nu de mult, ţărilor emergente să ia măsurile necesare pentru a răspunde la acest risc, amplificat de politicile de relaxare cantitativă din economiile dezvoltate.
     Economia României este racordată la economia Uniunii Europene şi parte a economiei globale. Indiferent dacă suntem în zona euro sau nu, vom fi supuşi, în continuare, şocurilor adverse, determinate de cauze externe. Deja, pe pieţele de capital, se discută de noi bule , în curs de formare, ca urmare exact a relaxărilor cantitative, adoptate de către principalele bănci centrale din lume. În faţa acestor şocuri viitoare, nu fuga de euro ne salvează , ci ţinerea sub control a echilibrelor economice la nivel macro şi micro. Iar echilibrele pot fi menţinute prin politici economice responsabile, precum şi prin asigurarea condiţiilor pentru menţinerea şi creşterea competitivităţii firmelor.
     România poate adera la euro şi în ipoteza în care, pe o perioadă mai lungă de timp, rămâne cantonată în realizarea de produse şi servicii cu o valoare adăugată mai mică decât cea încorporată în produsele şi serviciile din celelalte state membre dezvoltate. Cu o singură condiţie: veniturile să evolueze în concordanţă cu productivitatea pe termen mediu şi lung.
     Având în vedere că Guvernul României a luat o decizie cu privire la data aderării la euro (pe care, în lipsa unor reacţii, presupun că a adoptat-o , cu consultările necesare) este, într-adevăr, timpul stabilirii unei foi de parcurs clare, cu un accent deosebit pe ducerea până la capăt a reformelor structurale necesare. 


Articol preluat din Ziarul Bursa, Accesibil si la link http://www.bursa.ro/?s=macroeconomie&articol=269719

Galerie foto

  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan
  • Theodor Stolojan

Arhiva

Calendar Parlamentar